Vineri e ziua lu’ tata. Face 46 de ani. “La multi ani!”, zic.
Nu-si arata varsta, desi e chel si ridat… de la griji mai mult
. Faza cu chelitul mai enerveaza cel mai tare, ca am impresia ca e ereditara, ceea ce inseamna ca pe la 30 de ani, o sa am si freza in “V”
Nu e chiar sfarsitul lumii, da’ e aiurea, ca imi placea parul meu. Asta e, peste cativa ani o sa ma paraseasca, shit happens…
Altceva vroiam sa spun. La un calcul simplu si la intrebarea unui coleg de munca, rezulta ca tata a devenit tata la 25 de ani. Ceea ce e acceptabil. E o varsta decenta, la care incepi sa te pui cat de cat pe picioare, ai niste responsabilitati, esti in stare sa-ti intemeiezi si intretii o familie, poti sa ai niste planuri realizabile de viitor, s.a.m.d. Nu zic ca e obligatoriu sa faci toate astea, dar e posibil.
Stateam eu si ma gandeam (in timpul serviciului, bineinteles) cum ar fi sa ai un copil la 15 ani. Ai deja buletin, te poti angaja (cu acordul parintilor, cred), te poti insura (tot cu acordul lor, cred), poti schimba un scutec si, daca stii sa faci copii, banuiesc ca o sa inveti si sa-i educi. Nu vreau sa intru in alte discutii de genul “e bine/ nu e bine?”, “cine e responsabil, daca se intampla asta”, sau “daca ar trebui sau nu sa se implice parintii <tatalui> in toata povestea asta?”. Astea sunt relative, asa ca nu ma intereseaza…
Pur si simplu ma gandesc cum e sa cresti alaturi de copilul tau? Cum e sa ai un tata cu doar 15 ani mai mare ca tine? Cum e sa iesi la fotbal cu taica’tu, si tu sa fii “pustiu” iar el “baiatu’ mai mare”. Ma gandesc ca la 13 ani, copilu, si 28, tatal, asta chiar e posibil. Si sa zicem ca tatal e baiat destept si isi continua studiile. Cum e sa iti face proiectele la facultate in acelasi timp in care isi face fii’tu temele pentru generala? Cum o fi sa mergi sa-ti cumperi “toale” si sa-i iei si niste adidasi lu’ ala micu? Acuma ma gandesc la lucruri pe care le face un tanar de 21-22 de ani, cam cati am eu (si majoritatea prietenilor mei) la ora asta.
Cum o fi sa mergi intr-un club cu nevasta si cu prietenii sau colegii de facultate si sa pleci pe la 2-3, ca la 6 dimineata tre sa te trezesti sa-ti pregatesti puradelu’ de scoala sau de gradinita. Apoi tre sa te duci pe la serviciu, si, intr-un final, sa mai treci si pe la facultate. Dar sa mergi o saptamana intr-o excursie sau la mare, sau de Revelion si sa n-ai cu cine sa-l lasi si sa trebuiasca sa-l iei cu tine? Cat de ciudat o fi? Cat de marginalizati sau nu ar fi parintii astia? Si cate si mai cate….
Si asta nu e o simpla fabulatie, se poate intampla, se intampla chiar. E prima data cand pun problema asa dar cred ca n-o sa fie ultima. Sunt o gramada de “posibilitati” cu care te poti confrunta sau nu de’a lungul vietii. Asta e doar una dintre ele.
PS: pentru fetele care s-au revoltat ca n-am pus problema la modul: “cum ar fi sa mergi cu fiica’ta la orele de balet?”
, naspa de voi da’ eu vreau 2 baieti 